Există lucruri care doar se întâmplă, care nu pot să fie făcute.
Calea facerii este calea lucrurilor obișnuite, lumești. Poți face ceva pentru a câștiga bani, poți face ceva pentru a fi puternic, poți face ceva pentru a avea prestigiu, dar nu poți face nimic în ceea ce privește gratitudinea, în ceea ce privește tăcerea. Este semnificativ să fie înțeles faptul că «a face» înseamnă lumea, iar a «nonface» înseamnă ceea ce este dincolo de lume – unde lucrurile se petrec, unde numai valul te aduce la țărm.
Dacă înoți, pierzi. Dacă faci ceva, desfaci; deoarece orice acțiune de a face este lumească.
Foarte puțini oameni au ajuns să cunoască secretul nonacțiunii și de a lăsa ca lucrurile să se petreacă de la sine. Dacă vrei lucruri mari – lucruri care nu se află la îndemâna mâinilor omenești, minții omenești, abilităților omenești –, atunci va trebui să înveți arta nonacțiunii. Eu îi spun meditație.
Este o nenorocire, pentru că, de îndată ce îi dai un nume, oamenii încep imediat să întrebe cum să «o facă».
Și nu poți spune că greșesc, deoarece însuși cuvântul«meditație» creează ideea de a face. Își au doctoratele lor, au făcut o mie și unu de lucruri; când aud cuvântul «meditație», cer: «Spune-ne exact cum se face». Iar meditația, în esență, înseamnă începutul nonacțiunii, relaxării, lăsării în voia valurilor – înseamnă să fii o frunză în vânt sau un nor purtat de vânt.
Nu întreba niciodată un nor: «Unde te duci?». Nici el nu știe; nu are adresă, nu are destin. Dacă direcția vântului se schimbă, se ducea spre sud, începe să se ducă spre nord.
Norul nu le spune vânturilor: «Este absolut ilogic. Ne duceam spre sud, acum ne ducem spre nord – ce rost are?». Nu, el începe pur și simplu să se îndrepte spre nord, la fel de ușor cum se îndrepta spre sud. Pentru el, sud, nord, est, vest, nu contează. Doar să se ducă unde îl mână vântul, fără nicio dorință, fără niciun scop, fără nicio destinație… nu face decât să se bucure de călătorie. Meditația este ca un nor – de conștiență. Nu există niciun scop.
Nu-l întreba niciodată pe cel care meditează: «De ce meditezi?», deoarece această întrebare este irelevantă. Meditația este prin ea însăși scopul și drumul împreună.
Lao Tzu a ajuns la iluminare meditând sub un copac. Tocmai începuse să cadă o frunză – era toamnă și nu era nicio grabă. Frunza cobora în zigzag dusă de vânt, încet. El a urmărit frunza.
Frunza a coborât și s-a așezat pe pământ, iar în timp ce urmărea frunza căzând și așezându-se, în el s-a petrecut o așezare. Din acel moment, a devenit adeptul nonacțiunii. Vânturile vin după voia lor și existența are grijă.
Întreaga învățătură a lui Lao Tzu a fost curgerea apei: lasă-te purtat de apă oriîncotro s-ar îndrepta, nu înota. Dar mintea întotdeauna vrea să facă ceva, pentru că atunci meritul îi revine egoului. Dacă te lași pur și simplu purtat de val, meritul îi revine valului, nu ție. Dacă înoți, există posibilitatea să ai un ego mai mare: «Am reușit să traversez Canalul Mânecii!».
Însă existența îți dă naștere, îți dă viață, îți dă dragoste; îți dă tot ceea ce este neprețuit, tot ceea ce nu poți cumpăra cu bani. Numai aceia care sunt pregătiți să acorde întregul merit pentru viețile lor existenței realizează frumusețea și binefacerile nonacțiunii.
Nu este o chestiune care să țină de acțiune. Este o chestiune care ține de a fi absent ca ego, lăsând lucrurile să se petreacă.
«Lasă să fie» – aceste trei cuvinte cuprind întreaga experiență.
În viață, încerci să faci totul.Te rog, lasă câteva lucruri pentru nonacțiune, deoarece acestea sunt singurele lucruri valoroase!
Există oameni care încearcă să iubească, deoarece de la bun început mama îi spune copilului:«Trebuie să mă iubești pentru că sunt mama ta».Prin aceasta, ea face din dragoste tot un silogism logic – «pentru că sunt mama ta». Nu permite dragostei să crească singură, trebuie să fie forțată. Tatăl spune: «Iubește-mă, sunt tatăl tău». Iar copilul este atât de neajutorat, încât tot ceea ce poate să facă este să se prefacă. Ce altceva ar putea să facă? Poate să zâmbească, poate să dea o sărutare și știe că este doar o prefăcătorie – nu este serios, este o prefăcătorie. Nu este serios. Dar pentru că ești tăticul lui, pentru că ești mămica lui, pentru că ești una, pentru că ești alta. Îți strică una dintre cele mai prețioase experiențe de viață.
Iar soțiile le spun soților lor: «Trebuie să mă iubești, sunt soția ta». Ciudat. Soții spun: «Trebuie să mă iubești. Sunt soțul tău, este dreptul meu din naștere».
Dragostea nu poate să fie cerută. Dacă vine la tine, fii recunoscător; dacă nu vine, așteaptă.
Chiar și în așteptarea ta nu trebuie să fie lamentare, deoarece nu ai niciun drept. Dragostea nu constituie dreptul nimănui, nicio constituție nu-ți poate da dreptul de a trăi experiența dragostei. Însă toate distrug totul – apoi soțiile surâd, soții îmbrățișează…
Am creat o societate care crede exclusiv în «acțiuni», în vreme ce partea spirituală a ființei noastre rămâne înfometată – pentru că are nevoie de un lucru care nu se poate realiza, ci doar se petrece. Nu este vorba despre faptul că reușești să spui «Te iubesc», ci despre faptul că brusc te trezești spunând că iubești. Tu însuți ești surprins de ceea ce spui. Nu ai exersat mai înainte în minte și nici nu ai repetat mai apoi, nu; este ceva spontan.
Și, de fapt, adevăratele momente de dragoste rămân lipsite de cuvinte.
Când într-adevăr simți că ești îndrăgostit, însuși acest sentiment creează în jurul tău o anumită iradiere care spune tot ceea ce tu nu poți să spui, tot ceea ce nu se poate spune vreodată. Dar în schimb reușim totul, si astfel transformăm totul într-o «acțiune» – iar rezultatul final este acela că, încetul cu încetul, ipocrizia devine caracteristica noastră.Uităm complet că este ipocrizie. Iar în mintea, în ființa unei persoane care este ipocrită, tot ceea ce aparține lumii nonacțiunii este imposibil. Poți să continui să faci din ce în ce mai mult; vei deveni aproape un robot.
Prin urmare, de oricâte ori trăiești brusc experiența acțiunii, primește-o ca pe un dar din partea existenței – și fă din acest moment vestitorul unui nou stil de viață. Îngăduie câteva momente, din cele douăzeci și patru de ore, în care să nu faci nimic, doar lași existența să facă ceva pentru tine. Și vor începe să ți se deschidă ferestrele – ferestre care te vor lega de universalitate, de nemurire.” (Osho, „Când iubești”, Pro Editură și Tipografie, 2008)
