DESPRE IUBIRE

“Sfântul Vasile spune şi el că „în firea omului e împlântată ca o sămânţă înclinarea de a iubi”. Nu-i om pe lume care să nu fie însetat de iubire, care să nu vrea să iubească şi să fie iubit. Iubirea e, fară putinţă de tăgadă, cel mai ales simţământ omenesc şi nu-i pe lume trăire mai minunată. E pentru om prilej de înflorire, izvor de bucurie necurmată; de n-ar fi ea, unde ar fi fericirea? Mişcă puterile omului spre un ţel înalt, îl face tot mai bun şi în stare să se întreacă pe sine. Până şi în omul cel mai rău iubirea face să răsară bunătate si dăruire de sine.

Fiecare trebuie să se micşoreze şi să se pună în umbră pe sine, făcând tot mai mult loc celuilalt, după cum Hristos, în viaţa Sa pământească, S-a smerit şi S-a micşorat - nelăsând să I se vadă dumnezeirea decât în vremea Schimbării la Faţă -, pentru a face loc în El omenităţii, pe care voia s-o mântuiască şi s-o îndumnezeiască. Şi fiindcă unul faţă de altul se smeresc, nici unul nu pierde, şi amândoi câştigă, fiindcă unul pe altul se preţuiesc si se cinstesc, şi unul pe altul se încununează, după cum se arată în slujba cununiei.

In căsnicie, cei doi se au unul pe altul, însă nu ca nişte lucruri de care fiecare s-ar putea folosi cu putere de stăpân. Se au unul pe altul dăruindu-se unul altuia, lepădându-se fiecare, de dragul celuilalt, de sine şi de voia sa, de luarea-aminte numai la sine, de sorbirea din bucuriile vieţii de unul singur, într-un cuvânt de orice formă de egoism.”

Jean-Claude Larchet

DECALOGUL PARINTELUI SAVATIE BASTOVOI

                            
 

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. 

O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun.Orice rău este o minciună.Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine.La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

                                                          6. Să nu te crezi sfânt

Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. 

De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. 

Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul.Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): 

„Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Am inchis usile sa nu intre greseala.

Am inchis usile sa nu intre greseala. Atunci adevarul m-a intrebat: “Eu pe unde voi intra?”

Rabindranath Tagore

`

GHIDUL PERFECTIUNII

Viața e o provocare – întâmpin-o! 
Viața e un dar – acceptă-l! 
Viața e o aventură – îndrăznește! 
Viața e o suferință – înfrânge-o! 
Viața e o tragedie – înfrunt-o! 
Viața e o datorie – îndeplinește-o! 
Viața e un joc – joacă-l! 
Viața e un mister – descoperă-l! 
Viața e un cântec – cântă-l! 
Viața e o ocazie favorabilă – folosește-o! 
Viața e o călătorie – realizeaz-o! 
Viața e o promisiune – îndeplinește-o! 
Viața e dragoste – descoper-o! 
Viața e adevăr – pătrunde-l! 
Viața e un război – poartă-l! 
Viața e o șaradă – dezleag-o! 
Viața e un scop – realizează-l! 

Bhagavad-Gita

Ceea ce inima isi doreste, mintea o arata.

Psihoneuroimunobiologia este o disciplina nou-nouta care incearca sa puna de acord stiinta de azi cu acele cunostinte stravechi despre om.

Interviul pe careziarista Ima Sanchis,de la ziarul spaniol La Vanguardia, i l-a luatDr. Mario Alonso Puig,care este MedicSpecialist in ChirurgieGenerala si a Aparatului Digestiv,membru al ScoliiMedicale de laUniversitatea Harvard,al Academiei de Stiintadin New York si al Asociatiei Americanepentru Avansarea Stiintei.

– M-am nascut (1955) si traiesc inMadrid. Sunt casatorit si am trei copii.Sunt catolic. Sunt chirurg in medicina generala si a aparatului digestiv la Spitalul din Madrid.

Trebuie sa imi exersez si dezvolt flexibilitatea si toleranta. Se poate sa fim foarte fermi inconduita noastra si amabili cu persoanele.

– Azi stim ca increderea in noi insine,entuziasmul si iluzia au capacitatea de a favoriza functiile superioare ale creierului.Zona prefrontala a creierului, locul undeare loc gandirea cea mai avansata, unde seinventeaza viitorul nostru, undevalorificam alternative si strategii pentrusolutionarea problemelor si luam decizii,este teribil de influentata de catre sistemul límbic, care este creierul nostru emotional. Din acest motiv, ceea ce inima vrea sa simta, mintea tocmai o arata. Trebuie sa antrenam aceasta minte.

– Mai mult de 25 de ani exersand ca si chirurg. Concluzia?

– Pot da marturie ca o persoana iluzionata, implicata si care are incredere in ea insasi, poate merge mai departe decat ar fi asteptat saduca traiectoria sa.

– Psihoneuroimunobiologia?

– Da, este stiinta care studiaza conexiunea care exista intre gandire, cuvant, mentalitate si fiziologia fiintei umane.

O conexiune care sfideaza paradigmatraditionala. Gandirea si cuvantul sunt o formade energie vitala care arecapacitatea (si a fost demonstrat inmod sustinut), de a interactiona cuorganismul si produce schimbari fizice foarte profunde.

– Despre ce este vorba?

– S-a demonstrat in diversestudii ca daca intretinemtimp de un minut un gand negativ, asta lasa sistemul imunitar intr-o situatiedelicata timp de sase ore. Stresul, aceasta senzatie de apasare permanenta, produce schimbari foarte surprinzatoare in functionarea creierului si inconstelatia hormonala.

– Ce fel de schimbari?

– Are capacitatea de a lezaneuroni ai memoriei si intelegerii localizati in hipocamp. Si afecteaza capacitatea noastra intelectuala deoarece lasa fara irigare sanguina acele zone ale creierului mai mult necesare pentru luarea deciziilor adecvate.

– Avem mijloace pentru acombate inamicul interior,sau acest lucru este pentru intelepti?

– O solutie valoroasa impotriva preocuparilor este sa fim atenti la respiratia abdominala, care ea singura are capacitatea de a produce schimbari in creier. Favorizeaza secretia de hormoni precum serotonina si endorfina si imbunatateste sintonia ritmurilor cerebrale intre cele doua emisfere.

– Sa ne schimbam mintea prin intermediul corpului?

– Da. Trebuie sa indepartam focarul atentie de la aceste ganduri care ne fac rau, provocandu-ne descurajare, manie sau preocupare, si care fac ca deciziile noastre sa fie luate dintr-un punct de vedere nepotrivit. Este mai inteligent, nu mai rationalist sa se puna focarul de atentie pe respiratie care are capacitatea de a insenina stadiul nostru mental.

– Se spune ca nu trebuie sa fim rationali?

– Intotdeauna vom gasi ratiuni pentru a justifica proasta noastra dispozitie, stres sau tristete, si aceasta este o linie determinata de gandire. Dar cand ne bazam pe felul cum nedorim sa traim, de exemplu fara tristete, apare alta linie. Sunt mai importante ce-ul si de ce-ul decat cum. Ceea ce inima isi doreste sa simta, mintea tocmai a aratat-o.

– Exagerati.

– Cand creierul nostru da o semnificatie la ceva, noi o traim ca si absoluta realitate, fara sa fim constienti ca este doar o interpretare a realitatii.

– Mai multe solutii…

– Cuvantul este o forma de energie vitala. S-a putut fotografia cu  tomografie de emisie de pozitroni,cum persoanele care au decis sa isi vorbeasca lor insile intr-un mod mai pozitiv, in mod specific persoane cu tulburari psihiatrice, au reusit sa isi modeleze fizic structura cerebrala, in mod precis circuitele care ii generau aceste boli.

– Putem schimba creierul nostru cu cuvinte bune?

– Santiago Ramón y Cajal, premiul Nobel in Medicina in 1906, a spus o fraza inspaimantator de puternica despre care la momentul respectiv credem ca era metaforica. Acum stim ca este literal valabila:

“Orice fiinta umana, daca isi propune, poate sa fie sculptorul propriului sau creier”.

– Sigur un exagerati?

– Nu. In functie de felul cum ne vorbim noua insine, modelam emotiile noastre care schimba perceptiile noastre. Transformarea observatorului (noi) altereaza procesul observat. Nu vedem lumea asa cum este, vedem lumea care suntem.

– Vorbim de filosofie sau de stiinta?

– Cuvintele prin ele inselea ctiveaza nucleele amigdaline. Pot activa, de exemplu, nucleele de frica ce transforma hormonii si procesele mentale. Oameni de stiinta de la Harvard au demonstrat ca atunci cand o persoana reuseste sa reduca aceasta cacofonie interioara si sa intre intr-o stare de liniste, migrenele si durerile coronariene se pot reduce cu 80%.

– Care este efectul cuvintelor nespuse?

– Tindem sa confundam punctul nostru de vedere cu adevarul, si acest lucru se transmite: perceptia merge mult mai departe decat ratiunea. Conform studiilor lui Albert Merhabian, de la Universitatea dinCalifornia (UCLA), 93% din impactul cu o comunicare merge in partea de subconstiinta.

– De ce ne costa atat ca sa ne schimbam?

– Frica ne impiedica sa iesim din zona de confort, tindem spre siguranta aceea ce este cunoscut, si aceasta atitudine ne impiedica sa ne realizam. Pentru a creste trebuie sa iesim din aceasta zona.

– Cea mai mare parte a actelor din viata noastra sunt condusede catre inconstient. Reactionam in functie de unele automatisme pe care le-am incorporat. Credem ca spontaneitatea este o valoare; dar pentru a exista spontaneitate mai intai trebuie sa existe pregatire, daca nu, exista doar automatisme. De fiecare data sunt tot mai convins de puterea pe care o are antrenamentul mintii.

– Da-mi vreo pista.

– Schimba obiceiurile de gandire si antreneaza integritatea ta onorand propriul tau cuvant. Cand spunem “voi face

asta“ si un nu facem, alteram fizic creierul nostru. Cel mai mare potential este constiinta.

– Sa vedem ceea ce exista si sa acceptam.

– Daca ne acceptam pentru ceea ce suntem si ceea ce nu suntem,ne putem schimba. Ceea ce rezista persista. Acceptarea este nucleul transformarii.

Cum spunea Solomon:

“Inima vesela constituie un remediu bun si face chipul sa fie frumos; Dar spiritul trist usuca oasele.”

Prov. 17:22

Sursa:http://www.rostirea.ro

                         

Nu există decât două moduri prin care poţi interfera cu fluxul spontan al abundenţei şi graţiei din viata ta:   

                                                               

1. Să crezi că poţi controla ce se întâmplă.

2. Să crezi că nu ai nici o putere să faci ceva.

Niciuna dintre aceste convingeri nu este adevărată. Ambele sunt extreme care duc la presupuneri incorecte şi la un comportament disfuncţional.

Desigur că, dacă eşti înnebunit să deţii controlul, a crede că eşti lipsit de putere îţi poate aduce un oarecare echilibru. Pe de altă parte, dacă crezi că eşti lipsit de putere, puţină forţă îţi poate fi de folos.

Noi nu suntem nici lipsiţi de puterea de a ne schimba vieţile, nici capabili de a controla ceea ce ni se întâmplă. 

În schimb, suntem liberi de a lucra în mod creativ sau reactiv cu evenimentele şi împrejurările care se ivesc în vieţile noastre.

Paul Ferrini

                                             

COMPASIUNE

Cuvântul "compasiune" este frumos. Este făcut din acelaşi cuvânt ca "pasiune". Când pasiunea este transformată, când dorinţa de a afla şi căutarea pentru celălalt nu mai este acolo, când îţi eşti suficient ţie însuţi, când nu ai nevoie de nimeni, când însăşi nevoia pentru celălalt s-a evaporat, când eşti totalmente fericit, strălucind, fiind doar tu singur, atunci pasiunea devine compasiune. Acum nu-l mai cauţi pe celălalt pentru că te simţi gol pe dinăuntru şi singur, acum îl cauţi pe celălalt pentru că eşti prea plin şi vrei să oferi. Atunci când este o revărsare a iubirii există şi compasiune!

Osho

Răul vine deseori chiar de-acolo unde ai săvârşit numai bine.

În urma unei greşeli, suferinţa vine ca o eliberare, ca o speranţă că te poţi vindeca de răul ce a pricinuit fapta ta necugetată. Alteori însă, suferinţa vine ca o pedeapsă nemeritată. Cugetul şi fapta îţi sânt curate, numai dragoste şi îndemn.

Ceea ce e mai grav, răul vine deseori chiar de-acolo unde ai săvârşit numai bine.

Dacă eşti înşelat şi prigonit de însăşi lumea speranţelor tale, dacă eşti lipit de zidul neîndurării, nu lovi, ci ascultă, tu, om cu chip de om rodit în lumina dragostei, lasă umbrele să treacă şi lasă o lacrimă să cadă pentru cel de lângă tine sau pentru cel de departe, pentru greşeala surorii tale, pentru greşelile tuturor, a celor care nu pot cunoaşte şi nici mărturisi.

Aici, în lupta neînţeleasă şi însingurată, stă frumuseţea unui suflet care nu cere nimic pentru sine, ci numai o răscumpărare în faţa celor ce nu se trec.

Cel ce vede mai departe, cel ce a descoperit isvoarele limpezi ale vieţii, cel ce ştie lumea în ce are ea mai profund şi ascuns, iradiant şi ascensional ca lumina zorilor, acela nu este înţeles şi uneori alungat dintre oameni. 

Fiece înnoitor poartă cu el o tragedie proprie. Minimul de efort al deprinderilor nu lasă loc înălţimilor.

Omul care este stăpân pe el însuşi, cel ce merge pasul cuceritor al adevărului şi aduce cu el o lume mai bună alungând îndoiala şi moartea, omul acesta se bucură foarte rar de aleele grădinilor cu flori.  Purtător de forme şi sensuri noi, el stărue într’un climat neprielnic. 

Şlefuitor de diamante ale spiritului, omul acesta nu-şi părăseşte vocaţia, nici calitatea sa de inspirat. Încercările de tot felul îl definesc mai mult, îl purifică şi-l înalţă către o zonă de lumină, pentru marele banchet spiritual.

Cei mai mulţi dintre noi nu iubim adevărul,ci adevărurile noastre, deprinderile, acelea care ne servesc fără efort să trăim aşa cum am apucat. 

Dacă un păstor trece prin vreme săgetându-ne inima cu daruri noi, ne credem viaţa în primejdie şi sdruncinaţi cum sântem, scoatem acul gândului întărâtat.

Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. 

Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeşte.

Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora,a tuturor,a celor buni şi a celor răi,să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Când eşti bun, darnic şi luminat, când serveşti şi suferi pentru alţii, când iubeşti prea mult, nu te aştepta la recunoştinţă, ci la răscumpărare. 

Când arăţi tuturor calea înţelepciunii şi virtuţii şi-ncerci să-i deprinzi cu adevărată omenie, pregăteşte- te pentru sgomotosul alai al răstignirii. S’a spus că-n lumea noastră, când calci pasul ascensional al umanităţii, nu ai decât un drept: să suferi şi să mori chinuit de acei pe care îi iubeşti.

Ghimpe al plăcerilor uşoare şi al conştiinţei alterate, ei nu te pot considera om normal, om bun, decât poate după cântarea cea din urmă.

Cel ce osteneşte cu rodnicie, cel ce seacă isvoarele plânsului ce ne sfârşeşte pe noi oamenii, cel ce alungă pustiul întâmplător, numai acela urcă muntele vieţii, numai el cucereşte spaţiul spiritual al lumii. Acolo în creste totul pare făcut să lase ochilor noştri imaginea unei lumi mai bune, a lumii adevărate care întruchi pează bunătatea , adevărul  şi frumuseţea deplină."

Ernest Bernea