1. Să nu uiţi că trebuie să mori
Când
aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă
observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta
cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă,
amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară
descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin
minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în
casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă
din urmă.
2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti
Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este
să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna
mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. Când făceam vreo
bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era
pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai.
Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea
pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce
Dumnezeu ţi-a dat în dar
Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de
Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul.
Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte
descurcăreaţă.
O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară.
Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am
văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau
nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi
vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi.
Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi
vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt
chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând.
Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi
s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit
niciodată.
4. Să nu crezi răul
De
câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit
murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău,
iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer
să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să
cred o vorbă proastă despre un om bun.Orice rău este o minciună.Răul, aşa cum
spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui
şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în
minciună.
5. Să nu te crezi pierdut
Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate
relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul
salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute,
şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume
spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată
încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are
încredere în tine.La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu
război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca
propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat
îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu
deznădăjduieşti”.
6.
Să nu te crezi sfânt
Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le
primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti
sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul
lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu
eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu
se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece
şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.
7. Să nu te pui chezaş
De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat
oamenii şi am făcut rău.
De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea.
Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe
nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu
vecinii.
Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută
cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să
te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te
reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul
acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem
doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.
8. Să nu te răzbuni de
două ori
Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune
să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi
în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te
răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la
nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum
a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors
totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.
9. Să nu învingi cu orice preţ
Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele
din urmă, pierd totul.Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra
şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase
(se întâmpla prin 2004):
„Vă daţi seama, omul acesta (Adrian Năstase) a avut doar note
de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am
încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat
episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să
piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui
Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva
care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă
întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să
vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel
păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când
el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc
ruşinea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu