POSIBILE CAI PENTRU A NE ELIBERA DE TRECUT

                    

INTOARCEREA IN TIMP

Multi oameni intrerup comunicarea cu familia lor deoarece nu sunt deacord cu aceasta. Nu vor sa semene cu cei din familie, le este frica sa nu repete  un “pattern “, au trait un eveniment ca fiind nedrept sau pur si simplu nu se simt bine in familia lor. Altii fug departe de familia lor, din punct de vedere geografic. Insa am vazut faptul ca mostenirea noastra familiala ne urmareste, este in noi iar fuga sau indepartarea nu sunt o solutie. Ceea ce nu inseamna insa  ca nu se poate face nimic. Se pot vindeca ranile arborelui genealogic, se pot intrerupe programele negative si se pot incheia astfel transmiterile negative. Acceptand sa redesenam istoria familiei , apoi sa o analizam si sa o decodam am putea face gesturi eliberatoare evitand repetitiile nedorite. Acest parcurs aproape initiatic ne va ajuta sa ne impacam cu inconstientul nostru, prin deschidere si evolutie :mai intai printr-o deschidere spre mostenirea psihica, o constientizare si acceptare a continutului inconstientului, atat in aspectele luminoase cat si cele intunecate, lasandu-l sa-si elibereze potentialul.

PRIMUL PAS – REGASIREA TRECUTULUI

Jung spunea :”Ceea ce nu ajunge la nivelul constiintei, se intoarce sub forma de destin”. Si invers,  putem pune capat repetitiilor negative aducand la nivel constient evenimentele care au declansat procesul. De aceea prima etapa consta in regasirea trecutului, a mostenirii, precum si a afectelor care o insotesc, a emotiei starnite de evenimentul traumatic. Simplu fapt de a-ti regasi trecutul, te ajuta sa incepi o schimbare. Iar apoi vei putea, nu doar sa-ti regasesti mostenirea psihica nefasta, ci sa refaci legatura cu stramosii tai puternici. 

EXPRIMAREA IN CUVINTE A CEEA CE S-A INTAMPLAT, FOLOSIREA CUVINTELOR CORECTE

“Fiinta umana este o fiinta a limbajului “ spunea Francoise Dolto. O exprimare adevarata,”un cuvant corect “ , structureaza persoana, trairile ei, simtamintele ei, imaginarul acesteia. ”Cuvantul potrivit” inseamna sa gasesti cuvinte care sa exprime adevarul despre ceea ce s-a intamplat. Tacerile, lucrurile ramase nespuse sau cuvintele inselatoare pot cauza deceptii, confuzii, afectiuni si devitalizare, chiar dezumanizare..

REFUZAREA UNEI MISIUNI, RENUNTAREA LA EA.

Ni se intampla sa ne atribuim inconstient misiunea de a-i salva pe parintii nostrii sau de a le realiza aspiratiile, in loc sa le realizam pe ale noastre. Renuntarea constienta la repararea problemelor parintilor nostrii si la  a nu mai lua asupra noastra ceea ce le apartine lor, este cu siguranta usor de zis dar greu de facut! Insa este cea ma buna metoda de a deconecta acest gen de transmisiune.  Este vorba de a pronunta cuvintele: ”INCEPAND DE ACUM, RENUNT LA ACEASTA MISIUNE, ACEST PROIECT, ACEST CONFLICT.... NU ESTE AL MEU ! EU AM PROPRIA MEA VIATA DE TRAIT !”

RECADRAREA EVENIMENTULUI

    O modalitate de a recadra evenimentul este aceea de a elabora o noua lectura a propriului trecut,care sa nu fie dominate de problema responsabilitatii(cine este vinovat? ci mai degraba de cea a intelegerii (ce s-a intamplat?), astfel, in medicina moderna , nu exista victime si nu exista vinovati. Exista doar legile biologiei. Si, ca in fizica, nimic nu se creeaza, nimic nu se pierde, totul se transforma. Este suficient sa constientizam ceea ce circula in memorii.

Prin acest  demers putem raspunde la intrebarea “Cine sunt ? stiu de unde vin si stiu cine sunt! Aceasta transformare poate duce spre o libertate autentica. 

 Joe - Ann Benoit – “Aschia nu sare departe de trunchi”.

IUBIRILE TOXICE - WALTER RISO

“ De ce esuam atat de mult in dragoste ? De ce atâţia oa­meni aleg persoana greşită sau se implică în relaţii pe cât de periculoase, pe atât de iraţionale ? De ce ne complăcem în re­laţii dureroase? Credem că iubirea este de neînvins şi uităm un lucru esenţial pentru supravieţuirea amoroasă: acela că nu toate legăturile sentimentale sunt benefice pentru bunăs­tarea noastră. Fie că ne place sau nu, unele moduri de a iubi sunt pur si simplu insuportabile şi obositoare, chiar şi dacă avem instincte masochiste şi o atitudine supusă. Nu spun că astfel de persoane nu ar merita să fie iubite; ceea ce afirm este că orice legătură afectivă, în care valorile noastre esenţiale sunt ameninţate, nu este recomandată pen­tru propria fericire, indiferent de câtă iubire s-ar afla la mij­loc. Sunt de acord cu faptul că viaţa de cuplu nu este uşoară şi că toţi trebuie să „sacrificăm" anumite lucruri (fireşte, într-un mod constructiv) pentru ca relaţia să prospere; cu toate acestea, unele moduri de a iubi sunt foarte dificil de abordat si tolerat, chiar şi pentru acei „îndrăgos­tiţi de dragoste", care suportă cu tărie orice. Aceste tipologii afective disfuncţionale îl consumă pe celălalt si îl storc de energie, îl mistuie încet sau îl tulbură într-atât de tare încât ajunge să se simtă în mod inexplicabil vinovat sau să creadă că suferinţa din dragoste este normală şi comună (de parcă a iubi si a fi victimă ar fi unul şi acelaşi lucru). Este drept că nimeni nu-i perfect si că toţi avem micile noastre „nebunii", Insa tipurile de relaţii pe care le voi menţiona depăşesc cu mult stadiul unei mărunte şi inofensive preferinţe şi nu ţin de un simplu capriciu: sunt atitudini extrem de toxice pen­tru cei care se decid să intre în asemenea jocuri emoţionale. Putând să le identificăm, vom fi în stare de acum înainte să luăm decizii mai sănătoase si mai bine gândite cu privire la viitorul nostru emoţional, fie să le evităm, dacă încă nu am fost afectaţi, fie să le confruntăm, dacă suntem deja implicaţi sentimental. Prevenire şi confruntare, iată două strategii de supravieţuire ghidate de raţiune.

Ne-a fost întipărită în minte ideea că trebuie să acceptăm partenerul aşa cum e, şi că este greşit să îi cerem să facă lu­cruri care nu îi stau în fire sau pe care nu vrea să le facă; altfel spus, că există pentru fiecare un fel de a fi cu care trebuie să ne conformăm, din respect pentru acesta. Sunt de acord, însă cu câteva precizări. Eu aş spune că trebuie să acceptăm felul de a fi al partenerului, însă numai dacă asta nu presupune un sacrificiu psihologic din partea noastră. Te accept aşa cum eşti, atâta vreme cât nu va trebui să mă autodistrug pentru a te face fericit, pentru că, dacă fericirea ta este invers propor­ţională cu a mea, înseamnă că între noi ceva nu funcţionează aşa cum ar trebui, în faţa unei incompatibilităţi majore, voin­ţa si bunele intenţii tind să nu fie suficiente pentru a rezolva problema. Cum întreţii o relaţie potrivită si liniştită cu cineva care se crede unic si special si care nu se poate iubi decât pe sine ? Cum poţi reuşi să ai o relaţie cel puţin decentă cu un om care te consideră de neglijat sau cu cineva ale cărui senti­mente faţă de tine oscilează constant între iubire şi ură ? Cum să îi supravieţuieşti unei iubiri insistente, care nu-ţi lasă loc să respiri, sau unei iubiri năucitoare si ambivalenţe în care celălalt nu poate trăi „nici cu tine, nici fără tine" ? Cum men­ţii o relaţie reciprocă şi tandră atunci când partenerul te îm­piedică să îţi exprimi afecţiunea ? Cum îţi trăieşti iubirea în linişte cu cineva care te domină pentru că are impresia că eşti o fiinţă incapabilă şi inutilă? Te-ai dărui trup si suflet cuiva care te consideră un potenţial inamic si care, în fiecare zi regretă că te iubeşte? Ai continua relaţia cu o persoană infidelă care nu este capabilă să îşi părăsească amantul? Sunt atâţia martiri şi sunt atât de veneraţi în cultura aceasta a iu­birii necondiţionate.

La ce tipologii afective mă refer ? La un grup select, şi nu tocmai faimos, întrucât majoritatea operează în spatele corti­nei. Se poate să fi avut contact cu unele dintre ele (fie pentru că am fost victime directe ale acestor moduri de a iubi, fie pentru că am cunoscut pe cineva împotmolit într-o relaţie tra­umatizantă din care nu este capabil să iasă), aşa cum se poate să ne fie si total necunoscute, permiţându-le astfel să dea ocol vieţii noastre şi să ne pândească din umbră. Mă voi referi concret la opt tipologii afective, cele care sunt considerate ex­trem de vătămătoare si primejdioase pentru bunăstarea emo­ţională a cuiva: tipul histrionic-teatral (iubire hărţuitoare), tipul paranoid-vigilent (iubire suspicioasă), tipul pasiv-agresiv (iubire subversivă), tipul narcisist-egocentric (iubire egoistă), tipul obsesiv-compulsiv (iubire perfecţionistă), tipul antisocial arţăgos (iubire violentă), tipul schizoid-sihastru (iubire distantă sau indiferentă) şi tipul limitrof-instabil (iubire haotică). Fiecare dintre acestea poartă în sine una sau mai multe antivalori care se opun unei iubiri împlinite si sănătoase.   

   

Nu se poate pune la îndoială faptul că nu avem cu toţii aceeaşi părere despre ce înseamnă o relaţie bună de cuplu. Există persoane care consideră că o legătură bazată pe iubire trebuie să dureze toată viaţa şi, deci, toleranţa nu are limite. Mai sunt şi cei care cred că nu trebuie neapărat să mergi până în pânzele albe şi că iubirea nu are nimic de-a face cu fap­tul de a îndura absurdităţile şi stările patologice ale celuilalt. Fiecare hotărăşte pentru sine ce are de făcut şi până unde trebuie să meargă, în funcţie de convingerile sale şi de viziu­nea asupra lumii. Cu toate acestea, ne putem pune de acord asupra unui lucru esenţial: o relaţie reuşită este aceea în care ambii parteneri sunt mulţumiţi, îşi pot realiza planurile de viitor şi niciunul nu-şi vede drepturile încălcate."

LINISTEA VORBESTE

Observă că în momentul în care remarci tăcerea din jurul tău, nu gândeşti. Eşti conştient, dar nu gândeşti. Atunci când eşti conştient de tăcere, urmează imediat starea aceea de alertă interioară calmă. Exişti în prezent. Ai scăpat de miile de ani de condiţionare umană colectivă. Uită-te la un copac, la o floare, la o plantă. Lasă-ţi con- ştiinţa să se odihnească privindu-le. Cât de liniştite sunt, cât de adânc înrădăcinate în existenţă. Dă-i voie naturii să te înveţe ce este liniştea.
Când te uiţi la un copac şi îi percepi liniştea, devii şi tu liniştit. Stabileşti un raport cât se poate de profund. Te simţi una cu orice lucru pe care îl percepi în şi prin linişte. Sentimentul că eşti una cu tot ce există pe lume înseamnă iubirea adevărată.
Tăcerea este utilă, dar nu ai nevoie de ea pentru a descoperi liniştea. Chiar şi atunci când e zgomot, poţi să fii conştient de liniştea din spatele zgomotului, de spaţiul în care se produce zgomotul. Acela este spaţiul lăuntric al stării de conştiinţă pură, conştiinţa în sine. Poţi deveni conştient de conştiinţă ca fiind fundalul în care se nasc toate percepţiile senzoriale şi toate gândurile tale. Să devii conştient de conştiinţă înseamnă apariţia liniştii lăuntrice.
Orice zgomot deranjant poate fi la fel de util ca tăcerea.
Cum? Renunţă la a-i rezista interior zgomotului, lasă-l să fie aşa cum este, această acceptare te va purta pe ţinutul păcii lăuntrice care este liniştea.
Ori de câte ori accepţi un moment aşa cum este el – indiferent sub ce formă se prezintă – eşti liniştit, eşti împăcat.
Acordă atenţie clipelor de răgaz – pauza dintre două gânduri, pauza scurtă şi tăcută dintre cuvintele unei conversaţii, dintre notele unui pian sau ale unui flaut sau pauza dintre inspiraţie şi expiraţie.
Atunci când acorzi atenţie acestor pauze, conştientizarea a “ceva” devine, pur şi simplu, conştientizare. Dimensiunea fără formă a conştiinţei pure iese la suprafaţă şi înlocuieşte identificarea cu forma.
Inteligenţa adevărată funcţionează fără zgomot. Liniştea este locul în care se găsesc creativitatea şi soluţiile problemelor. Să fie liniştea doar absenţa zgomotului şi a conţinutului? Nu, este inteligenţa însăşi – conştiinţa subterană din care se nasc toate formele. Şi cum ar putea fi separat acest lucru de tine? Forma care crezi că eşti tu s-a născut din această dimensiune şi este susţinută de ea.
Este esenţa tuturor galaxiilor şi a firelor de iarbă; a tuturor florilor, pomilor, păsărilor şi a tuturor celorlalte forme. Liniştea este singurul lucru din această lume care nu are formă. Însă, pe de altă parte, nu este cu adevărat un lucru, şi nu face parte din lume.
Când priveşti un pom sau o fiinţă umană aflată în linişte, cine priveşte? Ceva mai adânc decât persoana. Conştiinţa se uită la creaţia sa.
În Biblie se spune că Dumnezeu a creat lumea şi a văzut că era bună. Acelaşi lucru îl vezi şi tu când priveşti din linişte, fără gânduri.
Ai nevoie de mai multe cunoştinţe? Mai multe informaţii, analize intelectuale sau calculatoare mai performante vor salva, oare, lumea? Nu cumva de înţelepciune are cea mai mare nevoie lumea din ziua de azi?

Lasă liniştea să-ţi conducă faptele şi cuvintele.

Eckhart Tolle - "Linistea vorbeste. "

IUBIREA SI ATEUL

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu – nu era om rău, dar era lipsit de credinţă – care l-a întrebat, la un moment dat, pe creştinul de alături:
- De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
- Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
- Cum de unde? Simt gustul zahărului.
- Deci, ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-l vezi. Ei, tot aşa îl simt şi eu pe Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îşi găseşte liniştea atunci când simte iubirea lui Dumnezeu pentru mine, cel care sunt. El mă iubește cu toate defectele mele, cu toate capriciile și cu tot ce sunt sau reprezint. Chiar dacă nu știi, el te iubește și pe tine.
- Nu cred asta, spuse ateul. Eu nu simt nimic.
- Nu simți pentru ca mintea ți-a ridicat o barieră și inima ta nu mai poate simți iubirea.
- Nu-i adevărat. Eu știu să iubesc și să fiu iubit. Am o femeie care mă iubește și pe care o iubesc.
- Atunci închide ochii și gândește-te la ea. Vei simți iubirea ta cum crește. Apoi adaugă toate persoanele care-ți sunt dragi, chiar și pe cele care nu-ți sunt. Adaugă animalele, pune în inima ta plantele și fiecare fir de praf din Univers. Când le vei simți pe toate, în cercul iubirii din inima ta, atunci îl vei cunoaște pe Dumnezeu. În acest fel simplu, vei putea simți și tu iubirea lui Dumnezeu pentru tine. Dacă nu simți asta, înseamnă că nu l-ai găsit încă. Iar dacă ai simțit, atunci înseamnă că l-ai găsit deja, dar nu l-ai recunoscut, pentru că Dumnezeu este iubire.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)

ECHILIBRUL - "DRUMUL CATRE TINE INSUTI "

 

 

        Tipul de disciplina de care avem nevoie sa disciplinam disciplina eu il numesc echilibrare, si el este cel de al patrulea si ultim tip de disciplina pe care il discut aici. Echilibrarea este disciplina care ne da flexibilitate. Pentru a trai cu succes in orice fel de sfera de activitate, avem nevoie de o extraordinara flexibilitate. Esenta acestei discipline a echilibrului este “renuntarea “. Imi amintesc cum am aflat despre acest lucru pentru prima oara.

Exista forme minore ale renuntarii- renuntarea la viteza, la luxul maniei spontane la securitatea abtinerii de la manie - si forme care reprezinta renuntarea la trasaturi ale personalitatii, la tipare bine stabilite de comportament, la ideologii si chiar la un intreg stil de viata. Acestea sunt forme majore de renuntare cerute cuiva care vrea sa calatoreasca departe pe drumurile vietii.                                                                                                             

         De curand, intr-o seara, am decis sa petrec ceva din timpul meu liber, pentru a construi relatii mai apropiate si mai bune cu fiica mea de 14 ani. De mai multe saptamani ea ma ruga sa jucam sah impreuna, asa ca i-am sugerat sa facem o partida. A acceptat cu nerabdare si m-am angajat intr-un joc cu indarjire. Totusi, partida mea incepuse seara si pe la ora noua fiica mea m-a intrebat daca nu pot sa mut mai repede, pentru ca ea trebuia sa se duca la culcare; trebuia sa se trezeasca la ora sase dimineata. Stiam ca are o disciplina rigida in ceea ce priveste obiceiurile de somn si mi s-a parut ca ar fi trebuit sa fie capabila sa renunte la ceva din aceasta rigiditate. I-am spus:” Haide, poti ca te duci mai tarziu la culcare macar o data. Nu trebuie sa incepi jocuri care nu le poti termina. Ne distram bine.” Am mai jucat vreo cinsprezece minute, in timpul carora ea a devenit vizibil jenata. In cele din urma a staruit:” Te rog, te rog muta mai repede.” “Nu”, i-am raspuns, “sahul este un joc serios. Daca vrei sa-l joci, bine, trebuie sa-l joci incet. Daca nu vrei sa-l joci serios, poate nu vrei sa-l joci deloc.”  Si asa ea, simtindu-se mizerabil, am mai continuat jocul zece minute, pana cand busc fiica mea a izbucnit in lacrimi, a strigat ca nu mai joaca jocul asta stupid si a urcat in fuga scarile.  Era limpede, facusem o greseala.Am inceput seara dorind sa petrec un timp care sa ne faca fericite, pe mine si pe fiica mea. Nouazeci de minute mai tarziu, ea plangea si era atat de furioasa pe mine, incat aproape nu mai putea vorbi. Ce fusese gresit ? Raspunsul era evident. Dar n-am vrut sa vad raspunsul, asa ca mi-a luat doua ore sa-mi fac drum prin durerea de a accepta faptul ca stricasem seara permitand dorintei mele de a castiga un joc de sah sa devina mai importanta decat dorinta de a construi o relatie cu fiiica mea. Cum ajunsesem atat de departe de echilibru ? Incet, incet mi s-a aratat ca dorinta mea de a castiga fusese prea mare si ca ar fi trebuit sa renunt la o parte din ea. Dar chiar si aceasta mica renuntare mi se parea imposibila. Toata viata mea dorinta de a invinge mi-a fost de mare ajutor, pentru a castiga multe lucruri.Cum e posibil sa joci sah si sa nu vrei sa castigi? Nu m-am simtit niciodata bine facand lucrurile fara entuziasm. Cum as fi putut sa joc sah entuziast,dar nu serios ? Totusi, cumva trebuia sa ma schimb, pentru ca stiam ca entuziasmul, spiritul meu de competitie si serioazitatea faceau parte dintr-un tipar de comportament care va functiona si va continua sa functioneze pentru a o instraina pe fiica mea de mine si ca daca nu as modifica acest tipar ar urma si alte lacrimi inutile si amaraciune. Deprimarea mea a continuat.                            

        Acum deprimarea mea a incetat. Am renuntat la o parte din dorinta mea de a castiga jocuri. Acea parte din mine a disparut acum. A trebuit sa moara. Am ucis-o. Am ucis-o cu dorinta de a invinge ca parinte. Cand eram copil, dorinta de a invinge la diferite jocuri mi-a fost de folos. Ca parinte, mi-am dat seama ca imi sta in drum. Asa ca a trebuit sa o inlatur. Timpurile s-au schimbat. Pentru a ma schimba odata cu ele, a trebuit sa renunt la ceva. Nu mi-a lipsit. Am crezut ca o sa-mi lipseasca ,dar nu s-a intamplat asa.

Dr. M.Scott Peck

DEVOTIUNEA FATA DE ADEVAR

     Cel de-al treilea instrument sau tehnica de a trata durerea solutionarii problemelor, ce trebuie folosit continuu daca vrem ca vietile noastre sa fie sanatoase, iar spiritual nostru sa creasca, este devotiunea fata de adevar. Ceea ce este adevarat este real. Ceea ce este fals este ireal. Cu cat vedem mai putin clar realitatea lumii – cu cat mintile noastre sunt mai imbatate de falsitate, perceptii gresite si iluzii- cu atat suntem mai putin capabili sa determinam cursul corect al actiunilor si sa luam decizii intelepte. Viziunea noastra asupra realitatii este ca o harta dupa care ne orientam viata.
      Daca harta este adevarata si precisa, vom sti in general unde ne aflam, iar daca ne decidem unde vrem sa mergem, vom sti in general ce gasim acolo. Daca harta este falsa si imprecisa, ne vom rataci. Desi acest lucru este clar cei mai multi oameni aleg sa-l ignore. Ei il ignora pentru ca drumul nostru spre realitate nu este usor. Mai intai de toate, nu suntem nascuti cu harti gata intocmite, ci trebuie sa le facem noi insine, iar pentru aceasta este nevoie de efort. Cu cat depunem mai mult efort pentru a pretui si a percepe realitatea, cu atat hartile noastre vor fi mai mari si mai precise. Dar multi nu vor sa faca acest efort. Unii se opresc sa-l faca spre sfarsitul adolescentei. Hartile lor sunt mici si abia schitate, perspectiva lor asupra lumii este ingusta. Spre sfarsitul varstei de mijloc, multi oameni renunta la acest efort. Ei sunt convinsi ca hartile lor sunt complete si nu mai sunt interesati de o noua informatie. Cea mai mare problema in realizarea hartilor nu consta in faptul ca trebuie sa pornim de la o mazgalitura, ci in acela ca ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise. Lumea insasi este o schimbare constanta. Zilnic suntem bombardati cu informatii noi despre natura realitatii. Daca vrem sa incorporam aceste informatii, trebuie sa ne revizuim continuu hartile si uneori, cand s-a acumulat suficienta informatie noua, e nevoie sa facem revizii majore, este dureros, uneori groaznic de dureros.
      Ce se intampla cand cineva munceste mult, din greu sa dezvolte o perspectiva functionabila asupra lumii , o harta evident utila si eficienta, si apoi e confruntat cu o informatie noua care sugereaza ca aceasta perspectiva noua este gresita, iar harta are nevoie ca in buna parte sa fie retrasata? Efortul dureros care ni se cere pare inspaimantator, uneori coplesitor. Ceea ce face deseori, si de obicei inconstient, este sa ignoram informatia noua. Putem chiar lupta impotriva ei si chiar sa incercam sa manipulam lumea pentru a face sa arate conform punctului nostru de vedere. Mai degraba decat sa schimbe harta, individul poate incerca sa distruga noua realitate.O astfel de persoana poate cheltui mai multa energie pentru a apara perspectiva demodata asupra lumii, decat i-ar fi trebuit pentru a o revizui si a o corecta de la bun inceput.
      Adevarul sau realitatea sunt evitate atunci cand sunt dureroase. Putem sa ne revizuim hartile doar atunci cand avem disciplina de a trece prin durere. Pentru a avea aceasta disciplina, e nevoie sa fim total devotati adevarului. Aceasta inseamna ca e nevoie sa luam in considerare adevarul, incercand sa-l determinam cat de bine putem, ca fiind mai important, mai vital pentru interesul fata de noi insine, decat confortul nostru. Sanatatea mintala este un process neintrerupt de devotiune fata de realitate, indiferent de pret.
Dr.M.Scott Peck

“ Nu sunt ceea ce am facut in trecut , sunt ceea ce aleg sa devin in viitor.”Carl Jung

ACCEPTAREA RESPONSABILITATII

            Al doilea instrument si totodata mijloc de a experimenta intr-un mod constructiv durerea provenita de la problemele vietii este acceptarea responsabilitatii. 

             E nevoie sa acceptam responsabilitatea pentru o problema inainte de a o rezolva. Nu putem rezolva o problema spunand :”nu este problema mea”. Pot rezolva o problema doar atunci cand spun:”Aceasta este problema mea si depinde de mine sa o rezolv.” Dar multi,atat de multi, cauta sa evite durerea problemelor lor, spunandu-si: “Aceasta problema mi-a fost cauzata de alti oameni, de circumstante sociale dincolo de controlul meu si prin urmare depinde de alti oameni, de societate sa-mi rezolve aceasta problema pentru ca ea nu este problema mea personala”. Oamenii merg atat de departe din punct de vedere psihologic din dorinta de a evita asumarea responsabilitatii pentru problemele personale. Problema de a distinge pentru ce suntem sau nu responsabili este una dintre cele mai mari din existenta umana. Ea nu a fost niciodata complet solutionata; pe intreg parcursul vietii noastre e nevoie sa evaluam si sa reevaluam continuu pentru ce suntem responsabili in acest mereu schimbator curs al evenimentelor. Dificultatea de a accepta responsabilitatea pentru comportamentele noastre rezida in dorinta de a evita durerea consecintelor acelor comportamente. De cate ori incercam sa evitam responsabilitatea pentru propriul nostru comportament, incercam sa dam responsabilitatea altor indivizi, organizatii sau altei entitati. Acest lucru inseamna sa transferam puterea nostra asupra lor si sa fugim de propria noastra libertate.

             Cand suntem copii,datorita dependentei extinse si reale, parintii au o putere extinsa si reala asupra noastra. Ei sunt, in fapt,in mare masura responsabili de bunastarea noastra,iar noi suntem, in fapt, in mare masura la mila lor. Cand parintii sunt despotici, asa cum sunt deseori, noi, ca si copii, nu avem prea multa putere sa facem ceva in aceasta privinta; alegerile nostre sunt limitate. Dar ca adulti, cand suntem sanatosi fizic, alegerile nostre sunt nelimitate. Asta nu inseamna ca sunt ne-dureroase. De multe ori, dintre doua rele trebuie sa-l alegem pe cel mai mic,dar tot in puterea noastra sta sa facem aceste alegeri. 

            Una din radacinile “sentimentului de neputinta”o reprezinta o anume dorinta de a fugi de durerea libertatii, iar unii nu reusesc, in mod partial, sa accepte responsabilitatea pentru problemele si viata lor. Se simt neputinciosi pentru ca, in fapt, au renuntat la putere. Mai devreme sau mai tarziu, daca e sa fie vindecati, trebuie sa invete ca viata intreaga a unui adult este o serie de alegeri personale, de decizii. Daca pot accepta acest fapt cu totul, atunci vor deveni oameni liberi. Reciproc, daca nu vor accepta acest fapt, se vor simti pentru totdeauna victime.

 Dr.M.Scott Peck