ECHILIBRUL - "DRUMUL CATRE TINE INSUTI "

 

 

        Tipul de disciplina de care avem nevoie sa disciplinam disciplina eu il numesc echilibrare, si el este cel de al patrulea si ultim tip de disciplina pe care il discut aici. Echilibrarea este disciplina care ne da flexibilitate. Pentru a trai cu succes in orice fel de sfera de activitate, avem nevoie de o extraordinara flexibilitate. Esenta acestei discipline a echilibrului este “renuntarea “. Imi amintesc cum am aflat despre acest lucru pentru prima oara.

Exista forme minore ale renuntarii- renuntarea la viteza, la luxul maniei spontane la securitatea abtinerii de la manie - si forme care reprezinta renuntarea la trasaturi ale personalitatii, la tipare bine stabilite de comportament, la ideologii si chiar la un intreg stil de viata. Acestea sunt forme majore de renuntare cerute cuiva care vrea sa calatoreasca departe pe drumurile vietii.                                                                                                             

         De curand, intr-o seara, am decis sa petrec ceva din timpul meu liber, pentru a construi relatii mai apropiate si mai bune cu fiica mea de 14 ani. De mai multe saptamani ea ma ruga sa jucam sah impreuna, asa ca i-am sugerat sa facem o partida. A acceptat cu nerabdare si m-am angajat intr-un joc cu indarjire. Totusi, partida mea incepuse seara si pe la ora noua fiica mea m-a intrebat daca nu pot sa mut mai repede, pentru ca ea trebuia sa se duca la culcare; trebuia sa se trezeasca la ora sase dimineata. Stiam ca are o disciplina rigida in ceea ce priveste obiceiurile de somn si mi s-a parut ca ar fi trebuit sa fie capabila sa renunte la ceva din aceasta rigiditate. I-am spus:” Haide, poti ca te duci mai tarziu la culcare macar o data. Nu trebuie sa incepi jocuri care nu le poti termina. Ne distram bine.” Am mai jucat vreo cinsprezece minute, in timpul carora ea a devenit vizibil jenata. In cele din urma a staruit:” Te rog, te rog muta mai repede.” “Nu”, i-am raspuns, “sahul este un joc serios. Daca vrei sa-l joci, bine, trebuie sa-l joci incet. Daca nu vrei sa-l joci serios, poate nu vrei sa-l joci deloc.”  Si asa ea, simtindu-se mizerabil, am mai continuat jocul zece minute, pana cand busc fiica mea a izbucnit in lacrimi, a strigat ca nu mai joaca jocul asta stupid si a urcat in fuga scarile.  Era limpede, facusem o greseala.Am inceput seara dorind sa petrec un timp care sa ne faca fericite, pe mine si pe fiica mea. Nouazeci de minute mai tarziu, ea plangea si era atat de furioasa pe mine, incat aproape nu mai putea vorbi. Ce fusese gresit ? Raspunsul era evident. Dar n-am vrut sa vad raspunsul, asa ca mi-a luat doua ore sa-mi fac drum prin durerea de a accepta faptul ca stricasem seara permitand dorintei mele de a castiga un joc de sah sa devina mai importanta decat dorinta de a construi o relatie cu fiiica mea. Cum ajunsesem atat de departe de echilibru ? Incet, incet mi s-a aratat ca dorinta mea de a castiga fusese prea mare si ca ar fi trebuit sa renunt la o parte din ea. Dar chiar si aceasta mica renuntare mi se parea imposibila. Toata viata mea dorinta de a invinge mi-a fost de mare ajutor, pentru a castiga multe lucruri.Cum e posibil sa joci sah si sa nu vrei sa castigi? Nu m-am simtit niciodata bine facand lucrurile fara entuziasm. Cum as fi putut sa joc sah entuziast,dar nu serios ? Totusi, cumva trebuia sa ma schimb, pentru ca stiam ca entuziasmul, spiritul meu de competitie si serioazitatea faceau parte dintr-un tipar de comportament care va functiona si va continua sa functioneze pentru a o instraina pe fiica mea de mine si ca daca nu as modifica acest tipar ar urma si alte lacrimi inutile si amaraciune. Deprimarea mea a continuat.                            

        Acum deprimarea mea a incetat. Am renuntat la o parte din dorinta mea de a castiga jocuri. Acea parte din mine a disparut acum. A trebuit sa moara. Am ucis-o. Am ucis-o cu dorinta de a invinge ca parinte. Cand eram copil, dorinta de a invinge la diferite jocuri mi-a fost de folos. Ca parinte, mi-am dat seama ca imi sta in drum. Asa ca a trebuit sa o inlatur. Timpurile s-au schimbat. Pentru a ma schimba odata cu ele, a trebuit sa renunt la ceva. Nu mi-a lipsit. Am crezut ca o sa-mi lipseasca ,dar nu s-a intamplat asa.

Dr. M.Scott Peck

DEVOTIUNEA FATA DE ADEVAR

     Cel de-al treilea instrument sau tehnica de a trata durerea solutionarii problemelor, ce trebuie folosit continuu daca vrem ca vietile noastre sa fie sanatoase, iar spiritual nostru sa creasca, este devotiunea fata de adevar. Ceea ce este adevarat este real. Ceea ce este fals este ireal. Cu cat vedem mai putin clar realitatea lumii – cu cat mintile noastre sunt mai imbatate de falsitate, perceptii gresite si iluzii- cu atat suntem mai putin capabili sa determinam cursul corect al actiunilor si sa luam decizii intelepte. Viziunea noastra asupra realitatii este ca o harta dupa care ne orientam viata.
      Daca harta este adevarata si precisa, vom sti in general unde ne aflam, iar daca ne decidem unde vrem sa mergem, vom sti in general ce gasim acolo. Daca harta este falsa si imprecisa, ne vom rataci. Desi acest lucru este clar cei mai multi oameni aleg sa-l ignore. Ei il ignora pentru ca drumul nostru spre realitate nu este usor. Mai intai de toate, nu suntem nascuti cu harti gata intocmite, ci trebuie sa le facem noi insine, iar pentru aceasta este nevoie de efort. Cu cat depunem mai mult efort pentru a pretui si a percepe realitatea, cu atat hartile noastre vor fi mai mari si mai precise. Dar multi nu vor sa faca acest efort. Unii se opresc sa-l faca spre sfarsitul adolescentei. Hartile lor sunt mici si abia schitate, perspectiva lor asupra lumii este ingusta. Spre sfarsitul varstei de mijloc, multi oameni renunta la acest efort. Ei sunt convinsi ca hartile lor sunt complete si nu mai sunt interesati de o noua informatie. Cea mai mare problema in realizarea hartilor nu consta in faptul ca trebuie sa pornim de la o mazgalitura, ci in acela ca ele trebuie revizuite mereu pentru a fi precise. Lumea insasi este o schimbare constanta. Zilnic suntem bombardati cu informatii noi despre natura realitatii. Daca vrem sa incorporam aceste informatii, trebuie sa ne revizuim continuu hartile si uneori, cand s-a acumulat suficienta informatie noua, e nevoie sa facem revizii majore, este dureros, uneori groaznic de dureros.
      Ce se intampla cand cineva munceste mult, din greu sa dezvolte o perspectiva functionabila asupra lumii , o harta evident utila si eficienta, si apoi e confruntat cu o informatie noua care sugereaza ca aceasta perspectiva noua este gresita, iar harta are nevoie ca in buna parte sa fie retrasata? Efortul dureros care ni se cere pare inspaimantator, uneori coplesitor. Ceea ce face deseori, si de obicei inconstient, este sa ignoram informatia noua. Putem chiar lupta impotriva ei si chiar sa incercam sa manipulam lumea pentru a face sa arate conform punctului nostru de vedere. Mai degraba decat sa schimbe harta, individul poate incerca sa distruga noua realitate.O astfel de persoana poate cheltui mai multa energie pentru a apara perspectiva demodata asupra lumii, decat i-ar fi trebuit pentru a o revizui si a o corecta de la bun inceput.
      Adevarul sau realitatea sunt evitate atunci cand sunt dureroase. Putem sa ne revizuim hartile doar atunci cand avem disciplina de a trece prin durere. Pentru a avea aceasta disciplina, e nevoie sa fim total devotati adevarului. Aceasta inseamna ca e nevoie sa luam in considerare adevarul, incercand sa-l determinam cat de bine putem, ca fiind mai important, mai vital pentru interesul fata de noi insine, decat confortul nostru. Sanatatea mintala este un process neintrerupt de devotiune fata de realitate, indiferent de pret.
Dr.M.Scott Peck