Răul vine deseori chiar de-acolo unde ai săvârşit numai bine.

În urma unei greşeli, suferinţa vine ca o eliberare, ca o speranţă că te poţi vindeca de răul ce a pricinuit fapta ta necugetată. Alteori însă, suferinţa vine ca o pedeapsă nemeritată. Cugetul şi fapta îţi sânt curate, numai dragoste şi îndemn.

Ceea ce e mai grav, răul vine deseori chiar de-acolo unde ai săvârşit numai bine.

Dacă eşti înşelat şi prigonit de însăşi lumea speranţelor tale, dacă eşti lipit de zidul neîndurării, nu lovi, ci ascultă, tu, om cu chip de om rodit în lumina dragostei, lasă umbrele să treacă şi lasă o lacrimă să cadă pentru cel de lângă tine sau pentru cel de departe, pentru greşeala surorii tale, pentru greşelile tuturor, a celor care nu pot cunoaşte şi nici mărturisi.

Aici, în lupta neînţeleasă şi însingurată, stă frumuseţea unui suflet care nu cere nimic pentru sine, ci numai o răscumpărare în faţa celor ce nu se trec.

Cel ce vede mai departe, cel ce a descoperit isvoarele limpezi ale vieţii, cel ce ştie lumea în ce are ea mai profund şi ascuns, iradiant şi ascensional ca lumina zorilor, acela nu este înţeles şi uneori alungat dintre oameni. 

Fiece înnoitor poartă cu el o tragedie proprie. Minimul de efort al deprinderilor nu lasă loc înălţimilor.

Omul care este stăpân pe el însuşi, cel ce merge pasul cuceritor al adevărului şi aduce cu el o lume mai bună alungând îndoiala şi moartea, omul acesta se bucură foarte rar de aleele grădinilor cu flori.  Purtător de forme şi sensuri noi, el stărue într’un climat neprielnic. 

Şlefuitor de diamante ale spiritului, omul acesta nu-şi părăseşte vocaţia, nici calitatea sa de inspirat. Încercările de tot felul îl definesc mai mult, îl purifică şi-l înalţă către o zonă de lumină, pentru marele banchet spiritual.

Cei mai mulţi dintre noi nu iubim adevărul,ci adevărurile noastre, deprinderile, acelea care ne servesc fără efort să trăim aşa cum am apucat. 

Dacă un păstor trece prin vreme săgetându-ne inima cu daruri noi, ne credem viaţa în primejdie şi sdruncinaţi cum sântem, scoatem acul gândului întărâtat.

Să iubeşti necondiţionat, fără răspuns, să iradiezi lumina spiritului tău până peste marginile lumii, să hrăneşti cu pâinea bunătăţii, să creşti şi să ajuţi în tot felul, fără să ai teama insuccesului sau a loviturii pe la spate. 

Să înalţi cântece de laudă vieţii, să vindeci rănile fraţilor tăi de suferinţă chiar şi atunci când te hulesc, să-i urci pe creste până la locul unde privirea lor ameţeşte.

Să creşti florile de foc ale dragostei, să umbli drumul greu sfârşit de osteneală pentru a purta lumina altora,a tuturor,a celor buni şi a celor răi,să suferi pentru ei în candoare şi măreţie.

Când eşti bun, darnic şi luminat, când serveşti şi suferi pentru alţii, când iubeşti prea mult, nu te aştepta la recunoştinţă, ci la răscumpărare. 

Când arăţi tuturor calea înţelepciunii şi virtuţii şi-ncerci să-i deprinzi cu adevărată omenie, pregăteşte- te pentru sgomotosul alai al răstignirii. S’a spus că-n lumea noastră, când calci pasul ascensional al umanităţii, nu ai decât un drept: să suferi şi să mori chinuit de acei pe care îi iubeşti.

Ghimpe al plăcerilor uşoare şi al conştiinţei alterate, ei nu te pot considera om normal, om bun, decât poate după cântarea cea din urmă.

Cel ce osteneşte cu rodnicie, cel ce seacă isvoarele plânsului ce ne sfârşeşte pe noi oamenii, cel ce alungă pustiul întâmplător, numai acela urcă muntele vieţii, numai el cucereşte spaţiul spiritual al lumii. Acolo în creste totul pare făcut să lase ochilor noştri imaginea unei lumi mai bune, a lumii adevărate care întruchi pează bunătatea , adevărul  şi frumuseţea deplină."

Ernest Bernea