LUCRURI MICI, CU MULTA DRAGOSTE....

IUBIREA INSEAMNA SEPARARE - PARTEA A DOUA

    Dificultatea pe care oamenii o au in general, par sa o aiba in a aprecia pe deplin separarea celor de care sunt apropiati,are legatura nu doar cu faptul de a fi parinti, ci si cu relatiile lor cele mai intime,inclusiv casnicia. Nu cu mult timp in urma, am ascultat intr-un grup de cupluri o declaratie a unui participant; el spunea ca “scopul si menirea” sotiei sale sunt acelea de a pastra casa curata si de a-l hrani cum se cuvine. Am fost ingrozit de ceea ce imi parea a fi o manifestare greu mascata de sovinism masculin. Am considerat ca as putea  sa ii demonstrez aceasta chestionandu-i pe ceilalti membri ai grupului, pentru a se pronunta despre cum percep ei scopul si menirea sotiilor lor. Spre oroarea mea, ceilalti sase, barbati si femei laolalta, au dat raspunsuri asemanatoare. Toti au definit scopul si menirea sotilor sau sotiilor  lor in relatie cu ei insisi ; toti au clacat in a intelege ca propriile lor jumatati pot avea o experienta separata de a lor sau un destin diferit de ceea ce le ofera casnicia. “Dumnezeule mare “  am exclamat ,” nu e de mirare ca voi toti aveti difecultati in casniciile voastre si veti continua sa le aveti pana cand veti recunoaste ca fiecare dintre voi are propriul destin de indeplinit”. Grupul nu s-a simtit nu numai pedepsit, ci si foarte confuz datorita verdictului meu . Oarecum ostili, mi-au cerut sa definesc scopul si menirea sotiei mele , am raspuns, “este de a creste pentru a fi cea mai buna in ceea ce poate face, nu pentru beneficiul meu, ci pentru al ei si pentru gloria Domnului.” Conceptia aceasta le-a ramas straine pentru ceva timp totusi.”                                                                                                                         O problema obisnuita si traditional masculina a mariajului este cea creata de sot, care, odata casatorit, isi dedica intreaga energie ascensiunii si deloc grijii fata de casnicie sau "taberei de baza", asteptandu-se ca totul sa fie in perfecta ordine, oricand ar alege sa se intoarca aici pentru odihna si recreere, inainte de a-si asuma vreo raspundere in intretinerea ei. Mai devreme sau mai tarziu, “capitalismul” se va apropia de esec si se va intoarce pentru a-si gasi tabara neingrijita in ruina, sotia ignorata fiind spitalizara pentru o cadere nervoasa, fugita cu un alt barbat sau, cu alte cuvinte, demisionata din slujba ei de ingrijitor de tabara. O problema maritala la fel de comuna si traditional feminina este creata de sotia care, odata  casatorita, simte ca telul vietii ei afost atins. Pentru ea, tabara este varful. Ea nu poate sa inteleaga sau sa perceapa nevoia sotului ei de-a inregistra experiente si impliniri si dupa casatorie si reactioneaza la acest lucru cu gelozie si nesfarsite cereri ca el sa dedice tot mai multa atentie caminului. Ca si  alte rezolvari “comuniste” ale problemei, aceasta creeaza o relatie sufocanta si uimilitoare, din care sotul, simtindu-se prins in cursa si limitat, poate alege sa se elibereze in momentul “crizei de la mijlocul vietii.”Miscarea de eliberare feminina poate fi de ajutor in a arata calea ce este in mod clar singura rezolvare ideala : casnicia ca o adevarata institutie a cooperarii, ce necesita mari contributii mutuale, grija, timp si energie, dar care exista pentru scopul primar de a nutri cresterea spiritual individuala a fiecaruia dintre participanti, in vederea atingerii unor varfuri proprii. Barbatul si femeia trebuie sa ingrijeasca impreuna de camin si impreuna trebuie sa se avante spre inaltimi.                                                                                             Ca adolescent, ma infioaram adesea la vorbele de iubire ale tinerei poete americane Ann Bradstreet spuse sotului ei: “ Daca vreodata doi ar fi unul, atunci – noi suntem “.                                                                                   Crescand am realizat insa ca separarea partenerilor imbogateste cuplul. Casniciile bune nu pot fi construite de indivizi inspaimantati de singuratatea lor, asa cum se intampla in majoritatea cazurilor, pentru a cauta o scapare in casatorie. Iubirea veritabila nu respecta  doar individualitatea celuilalt, ci cauta sa o cultive chiar cu riscul separarii sau pierderii. Ultimul tel al vietii ramane cresterea spirituala a individului, calatoria solitara pe culmi care pot fi atinse numai de unul singur.                                                     

Calatoriile semnificative nu pot fi duse la indeplinire fara o nutrire potrivita, oferita de o casnicie reusita sau de o societate de success. Casnicia si societatea exista pentru scopul de baza de a asigura nutrirea acestor calatorii individuale. Sau, cum este in cazul iubirii veritabile, “sacrificiile” in interesul cresterii altora servesc in egala masura pentru cresterea de sine. Este vorba de intoarcerea individului spre nutrirea casniciei sau a societatii de pe culmile pe care ea sau el le-au traversat singuri si care servesc ridicarii acelei casnicii sau societatii catre noi inaltimi. Din acest punct de vedere, cresterea individuala si cresterea societatii sunt interdependente, dar individual se va afla intotdeauna singur  si izolat in fata culmilor amenintatoare. Despre solitudinea intelepciunii vorbeste inca o data profetul lui Kahlil Gibran, referindu-se la casnicie:

  "Dar e bine sa existe spatii in acest impreuna al vostru, Pentru ca vanturile cerurilor sa poata dansa printre  voi .
 Iubiti-va unul pe altul, dar nu va faceti din iubire opreliste: Fie, mai degraba, o mare valurind intre tarmurile sufletelor voastre.
Umleti-va , unul altuia, cupa, dar nu beti dintr-o singura cupa. Impartiti-va painea, dar nu mancati din aceeasi bucata.    
Cantati si dansati si veseliti-va laolalta, dar faceti ca fiecare sa ramana singur,intocmai cum strunele lautei sint singure, in timp ce vibreaza in aceeasi armonie.    
Daruiti-va inimile,fara a le lasa, insa, una in paza celeilalte, Pentru ca numai mina vietii va poate cuprinde inimile. Si tineti-va alaturi, dar nu chiar asa de aproape,Caci coloanele templului inaltate-s la o anume distanta,                    Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul in umbra celuilalt."

"Drumul catre tine insuti "- Dr. M.Scott Peck

IUBIREA INSEAMNA SEPARARE

         "Chiar daca actul de a nutri cresterea spirituala a altcuiva are efectul de a nutri propriul spirit, o caracteristica majora a iubirii veritabile este ca distinctia intre sine si altcineva este intotdeauna mentinuta si conservata. Cel care iubeste veritabil il va percepe intotdeauna pe cel pe care il iubeste ca pe cineva care are o identitate total separata.                                                              Mai mult decat atat, intotdeauna cel care iubeste veritabil va respecta si chiar va incuraja aceasta separare si individualitatea unica a celui pe care il iubeste.
Esecul de a percepe si respecta aceasta separare este intalnit deseori si reprezinta cauza multor suferinte inutile sau chiar boli mintale.
          In cele mai extreme forme,esecul de a percepe separarea de tine a celuilalt se numeste narcisism. Intr-adevar, indivizii narcisisti, in fapt, sunt neputinciosi in a-si percepe copii, sotii sau prietenii ca fiind separati de ei insisi la nivel emotional. De vreme ce ei nu ii percep pe ceilalti ca fiind ceilalti, ci doar o extensie a lor insile, indivizilor narcisici le lipseste empatia, care este capacitatea de a simti ce simte celalalt. Lipsindu-le empatia, de obicei parintii narcisisti, le raspund copiilor lor in mod nepotrivit la nivel emotional si esueaza in a recunoaste sau verifica sentimentele copilului. Nu este de mirare , deci, ca asemenea copii cresc cu grave deficiente in a recunoaste, a accepta si prin urmare a-si stapani propriile sentimente.
         Marea majoritate a parintilor esueaza, intr-o anumita masura, in a recunoaste in mod adecvat sau in a aprecia pe deplin individualitatea unica sau" faptul de a fi altul" al copilului lor. Exemplele comune abunda. Parintii vor spune despre copilul lor:" Aschia nu sare departe de trunchi." sau vor spune copilului lor:" Esti exact ca unchiul tau.",ca si cum ar fi o copie genetica fidela lor insile sau a familiei,cand realitatea in ceea ce priveste combinatiile genetice este aceea ca toti copii sunt extrem de diferiti,din punct de vedere genetic , comparativ cu fiecare din parintii lor si fata de toti inaintasii lor. Tatii sportivi isi imping copii inclinati spre invatatura catre fotbal, iar tatii cu meserii academice isi indruma copii cu inclinatii sportive catre carti, facandu-i pe copii lor sa resimta in mod inutil multa vinovatie si tulburare.                                                                                                             Parintii, in fond, esueaza in incercarea de a aprecia individualitatea unica a copiilor lor si isi privesc adeseori copii ca pe o extensie a lor insile,in multe cazuri ca pe hainele lor elegante, gazonul atent ingrijit sau masinile stralucitoare, care sunt extensii ale lor insile, reprezentand statutul lor in fata lumii." ( Dr.M.Scott Peck)
Acestor forme blande, dar nu mai putin distructive de narcisism parental des intalnite li se adreseaza poate Kahlil  Gibran in unele dintre cele mai rafinate cuvinte scrise vreodata despre cresterea copilului:

"Copii vostri nu sunt copii vostri.
Ei sunt fii si ficele  dorului Vietii de ea insasi indragostita.
Ei vin prin voi dar nu din voi,
Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.
Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,                              Fiindca ei au gandurile lor.
Le puteti gazdui trupul dar nu si sufletul,
Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi
nu o puteti vizita nici chiar in vis.
Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,
Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri.
Voi sunteti arcul din care copii vostri, ca niste sageti vi, sunt azvarliti.
Pe drumul nesfarsirii Arcasul vede tinta si cu puterea Lui va incordeaza,
astfel ca sagetile-I sa poata zbura iute si departe.
Si puterea voastra, prin mana Arcasului, sa va aduca bucurie,                        Caci, precum El iubeste sageata calatoare, tot la fel iubeste si arcul cel statornic."

CELE DOUA SISTEME CARE NE GHIDEAZA - Ph. D. DANIEL KAHNEMAN

      Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme: sistemul 1, pe care îl numeşte „thinking fast” (gândire rapidă) este inconştient, intuitiv şi nu necesită efort voluntar sau control, pe când sistemul 2, denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conştient, foloseşte raţionamente deductive şi necesită mult efort.

      Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei şi rezultatul adaptării la mediu de-a lungul timpului, pe când sistemul 2 este o componentă specifică omului. De altfel, ceea ce noi percepem ca specific propriei persoane este sistemul 2 - sinele conştient şi raţional, cel care gestionează credinţe, opţiuni şi decizii.Deşi trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea deciziilor pe care le luăm, viaţa noastră este controlată în mare parte de primul sistem. Motivul? În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem pentru majoritatea. Pentru că deciziile raţionale necesită timp pentru analiză şi deducţie, eforturi ce consumă energie, cel de-al doilea sistem este folosit arareori.

De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al doilea (impresii, intuiţii, intenţii şi sentimente) pe care acesta le adoptă fără a le modifica. Sistemul 2 intervine atunci când sistemul 1 nu oferă un răspuns imediat (de exemplu, în cazul problemei 17 x 24) sau atunci când detectează că urmează să aibă loc o greşeală (ca atunci când ne abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie dificilă, când mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia generată de sistemul 1).   

      Sistemul 2 are, însă, limite: cercetătorii au descoperit că atunci când o persoană este ocupată cu o problemă ce necesită folosirea sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind mai probabil ca aceasta să cedeze tentaţiilor.                                                                                                                                                      Sistemul 1 prezintă însă anumite erori sistemice, erori cognitive ce duc, de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. În cea mai recentă carte a sa, Thinking Fast and Slow, dr. Daniel Kahneman expune câteva dintre aceste greşeli de gândire, sperând ca prin elucidarea lor să-i ajute pe ceilalţi să le identifice şi să-şi înţeleagă mai bine propriile decizii.

Pentru că sistemul 1 este activ tot timpul (spre deosebire de sistemul 2, ce necesită un efort  conştient), suntem mai predispuşi la erori cognitive

Greşelile cognitive care ne influenţează deciziile

   Esenţial este să înţelegem că nu există persoane care nu să nu fie afectate de slăbiciunile sistemului 1. Acest lucru este demonstrat de un test simplu pe care Kahneman l-a aplicat de mii de ori: „O bâtă de baseball şi o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar şi în cazul celor mai inteligenţi studenţi, precum cei de la Harvard şi Princeton, mai bine de jumătate au dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată greşit: 10 cenţi. Răspunsul corect era, desigur, 5 cenţi.

   Una dintre erorile cognitive cele mai răspândite este „the overconfidence bias”  - tendinţa de a avea încredere în exces în forţele proprii. Statisticile arată că şansele ca o companie nou fondată în SUA să funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Cu toate acestea, un sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceştia tind să estimeze şansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar şansele propriei companii la 81%.  Kahneman afirmă că optimismul este motorul capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii şi celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind să fie optimişti, asumându-şi riscuri convinşi fiind că vor avea succes în încercarea lor.  

   O altă eroare cognitivă identificată de Kahneman este „the planning fallacy” - eroarea de estimare în planificare. Psihologul a întâlnit această problemă pentru prima dată în anii 1970, când Ministerul Educaţiei din Israel i-a cerut să conceapă un manual şi o programă de studiu având ca subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialişti, printre care se număra şi un expert în conceperea de programe, iar după un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau că le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului peste aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman l-a întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în medie. El a explicat că durata medie a acestora era de 7 - 10 ani, iar 40% dintre ele nu se finalizau. Deşi ştia acest lucru, chiar şi acest expert prognozase o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă, proiectul a fost finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei nu mai era interesat.

Un alt exemplu al erorii în planificare vine din SUA. Un sondaj efectuat în rândul proprietarilor de locuinţe a arătat că aceştia se aşteptau să cheltuiască, în medie, 18.500 de dolari pe reamenajarea bucătăriei. Costul mediu real se ridica, însă, la 39.000 de dolari. Un exemplu din Scoţia demonstrează că diferenţele pot fi chiar mai mari: în 1997, când a fost dezvăluit planul pentru o nouă clădire a Parlamentului, estimările de cost se ridicau la 40 de milioane de lire sterline. În 2004, când construcţia a fost finalizată, costul total a fost de 431 milioane de lire sterline.

   O altă greşeală a gândirii este ceea ce Kahneman numeşte „the availability bias ” - tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai uşor în minte. Un sondaj în rândul americanilor a relevat că aceştia cred că probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât cea a decesului cauzat de diabet, deşi rata reală este de 1:4. Kahneman consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să şofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceştia, aproximativ 1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei călătorii cu maşina şi supraestimându-l pe cel al unui atac terorist. 

   O eroare cognitivă gravă este „the anchor effect ” - efectul de ancorare. Unul din exemplele care ilustrează această „scurtătură” a gândirii este un studiu efectuat pe un grup de judecători germani cu peste 15 ani de experienţă. În cadrul experimentului, acestora li s-a citit descrierea unui caz în care inculpata fusese prinsă furând într-un magazin, iar înainte de a decide pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri. Acestea fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut să decidă pedeapsa corectă pentru inculpată. Deşi zarurile nu ar fi trebuit să influenţeze decizia unor specialişti cu experienţă, cercetătorii au descoperit că judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare. Eficienţa acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ, pentru a modela aşteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o companie ar putea oferi 3 variante ale aceluiaşi serviciu, astfel încât cea mai ieftină variantă să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu variantele mai costisitoare decât dacă ar fi singura propusă. Din acelaşi motiv, în cadrul licitaţiilor se stabileşte de obicei un preţ de pornire. 

Psihologul Daniel Kahneman, unul dintre cei mai cunoscuţi specialişti în cogniţie şi pionier al economiei comportamentale, a studiat timp de peste patru decenii mecanismele decizionale ale creierului uman şi a identificat numeroase erori cognitive ce ne influenţează deciziile fără să ne dăm seama. În 2002, Kahneman a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru Economie pentru lucrările sale ce au demonstrat că omul nu este un „actor raţional”, aşa cum susţineau mulţi specialişti în economie, ci unul supus numeroaselor capcane ale intuiţiei. Nobelul decernat lui Kahneman a reprezentat o premieră, fiind pentru pentru prima dată când cel mai important premiu pentru economie a fost acordat unui specialist din alt domeniu, în acest caz, psihologia .