O trăsătură bine
documentată a traumei, familiară multor oameni, este incapacitatea noastră de a
articula ceea ce ni se întâmplă. Nu doar că ne pierdem cuvintele, dar uneori ni
se întâmplă același lucru și cu amintirile noastre. În timpul unui incident traumatic,
procesele noastre de gândire devin dispersate și dezorganizate în așa fel încât
nu mai recunoaștem amintirile respective ca aparținând evenimentului originar.
În schimb, fragmente de amintire, dispersate în imagini, senzații corporale și
cuvinte sunt stocate în inconștientul nostru și pot fi activate mai târziu de
orice lucru care aduce chiar și pe departe cu experiența originară.
Odată declanșate, e ca
și cum a fost apăsat un buton invizibil de derulare, care ne face să repunem în
scenă aspecte ale traumei originare în viața noastră de zi cu zi. Inconștient,
ne trezim că reacționăm la anumiți oameni, la anumite evenimente sau situații
cu răspunsuri vechi, familiare, care evocă trecutul. Sigmund Freud a
identificat acest tipar cu mai mult de o sută de ani în urmă. Repunerea în
scenă traumatică sau „compulsia la repetiție“, cum a numit-o Freud, este o
încercare a inconștientului de a rejuca ceea ce e nerezolvat, astfel încât să
„ne prindem“ de sensul lucrurilor.
Acest impuls
inconștient de a retrăi evenimente trecute poate fi unul dintre mecanismele
care intră în funcțiune atunci când familiile repetă traumele nerezolvate în
generațiile următoare. Și Carl Jung, contemporanul lui Freud, credea că ceea ce
rămâne inconștient nu se dizolvă, ci, dimpotrivă, reapare la suprafață pe
parcursul vieții noastre sub formă de destin sau soartă. Tot ceea ce nu este
conștient, spunea el, va fi trăit ca destin. Cu alte cuvinte, este posibil să
repetăm tiparele noastre inconștiente până când le aducem în lumina
conștiinței.
Atât Jung, cât și Freud
au observat că nimic din ceea ce este prea greu de procesat nu se stinge de la
sine, ci, dimpotrivă, este stocat în inconștientul nostru. Amândoi, și Freud,
și Jung, au observat că fragmente de experiențe de viață anterior blocate,
reprimate sau refulate apăreau în cuvintele, gesturile și comportamentele
pacienților lor. Timp de decenii la rând după aceea, terapeuții aveau să
considere indicii precum actele ratate, tiparele de accidente sau imaginile
onirice drept mesageri care luminau zonele greu de pus în cuvinte și greu de
gândit din viețile clienților lor.
Progresele recente ale
tehnologiei imagistice au permis cercetătorilor să aducă clarificări cu privire
la funcțiile creierului și ale corpului care „dau rateuri“ sau se opresc în timpul
episoadelor copleșitoare.Bessel van der Kolk este un psihiatru olandez cunoscut
pentru cercetările sale asupra stresului posttraumatic. El explică faptul că în
timpul traumei centrul vorbirii se decuplează, la fel ca și cortexul
medio-frontal, acea parte a creierului responsabilă pentru trăirea momentului
prezent. El descrie groaza indescriptibilă din timpul traumei ca pe experiența
de a rămâne fără cuvinte, un lucru obișnuit atunci când căile cerebrale ale
memorării sunt blocate în momentele de amenințare sau de pericol. „Când oamenii
își retrăiesc experiențele traumatice“, spune el, „sunt afectați lobii frontali
și, drept consecință, au dificultăți de gândire și vorbire. Nu mai sunt
capabili să comunice, nici lor înșilor, nici altora, cu exactitate ce se
întâmplă.“
Totuși, nu amuțește chiar totul: cuvintele,
imaginile și impulsurile care se disociază ca urmare a unui eveniment traumatic
reapar sub forma unui limbaj secret al suferinței noastrepe care îl purtăm cu
noi. Nimic nu se pierde. Piesele au fost doar dislocate. Noile tendințe în
psihoterapie încep acum să țintească dincolo de traumele individului și să
includă evenimentele traumatice din istoria familială și socială ca parte a
imaginii întregi. Tragedii de diferite tipuri și intensități — precum
abandonul, sinuciderea și războiul sau moartea prematură a unui copil, părinte,
frate sau soră — pot transmite undele de șoc ale suferinței în cascadă de la o
generație la alta. Dezvoltări recente în domeniile biologiei celulare,
neurobiologiei, epigeneticii și psihologiei dezvoltării subliniază importanța
explorării a cel puțin trei generații din istoria familiei, pentru a înțelege
mecanismele din spatele tiparelor traumei și suferinței care se repetă.
Mark Wolynn - ,,Povestea ta a început demult
Cum să vindeci traumele familiale
moștenite ,,
