„Doi prieteni mergeau împreună prin deşert. La un moment dat
s-au certat, şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt şi l-a lovit.
Acesta din urmă, îndurerat, fără cuvinte, a scris pe nisip:
”Astăzi, cel mai bun prieten m-a jignit şi m-a lovit.” Au
continuat să meargă şi au ajuns la o oază, în lacul căreia au decis să se
răcorească.
Cel care fusese pălmuit a fost cât pe ce să se înece, dar
prietenul său l-a scos la mal. După ce şi-a revenit, cel salvat a scris pe o
piatră: ”Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine când am avut
nevoie de el.”
Celălalt l-a întrebat:
– Când te-am lovit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o
piatră. De ce?
Acesta i-a răspuns:
– Când sunt rănit scriu pe nisip pentru ca vânturile să
şteargă amintirea suferinţei.
Dar când cineva îmi face un bine sap această amintire în
piatră, pentru că ea să dăinuie, neştearsă…
Lasă vânturile să împrăştie chiar acum în depărtări
suferinţele tale trecute, ca şi când ar fi fost scrise pe nisip…Şi cum ar fi să
începi să-ţi sapi în piatră bucuriile ori de câte ori îţi ating sufletul,
pentru ca să te poţi întoarce la ele atunci când ai nevoie?” Sursa: seldar.lejer.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu