“Sfântul Vasile spune şi el că „în firea omului e împlântată ca o sămânţă înclinarea de a iubi”. Nu-i om pe lume care să nu fie însetat de iubire, care să nu vrea să iubească şi să fie iubit. Iubirea e, fară putinţă de tăgadă, cel mai ales simţământ omenesc şi nu-i pe lume trăire mai minunată. E pentru om prilej de înflorire, izvor de bucurie necurmată; de n-ar fi ea, unde ar fi fericirea? Mişcă puterile omului spre un ţel înalt, îl face tot mai bun şi în stare să se întreacă pe sine. Până şi în omul cel mai rău iubirea face să răsară bunătate si dăruire de sine.
Fiecare trebuie să se micşoreze şi să se pună în umbră pe sine, făcând tot mai mult loc celuilalt, după cum Hristos, în viaţa Sa pământească, S-a smerit şi S-a micşorat - nelăsând să I se vadă dumnezeirea decât în vremea Schimbării la Faţă -, pentru a face loc în El omenităţii, pe care voia s-o mântuiască şi s-o îndumnezeiască. Şi fiindcă unul faţă de altul se smeresc, nici unul nu pierde, şi amândoi câştigă, fiindcă unul pe altul se preţuiesc si se cinstesc, şi unul pe altul se încununează, după cum se arată în slujba cununiei.
In căsnicie, cei doi se au unul pe altul, însă nu ca nişte lucruri de care fiecare s-ar putea folosi cu putere de stăpân. Se au unul pe altul dăruindu-se unul altuia, lepădându-se fiecare, de dragul celuilalt, de sine şi de voia sa, de luarea-aminte numai la sine, de sorbirea din bucuriile vieţii de unul singur, într-un cuvânt de orice formă de egoism.”
Jean-Claude Larchet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu