Cântecul sufletului - Khalil Gibral

 „În adâncul inimii mele

Se-aude un cântec fără versuri –

Un cântec ce trăieşte

În sămânţa inimii mele.

Refuză să se amestece cu cerneala pe pergament;

Îmi învăluie dragostea într-o mantie diafană

Şi zboară, dar nu peste buzele mele.

Cum să îl cânt?

Mi-e teamă să nu se amestece cu eternul pământesc;

Cui să îl cânt?

Căci locuieşte în casa sufletului meu

De teama urechilor pline de sensibilitate.

Când privesc în mine,

Văd umbra umbrei sale;

Când îmi ating vârful degetelor

Îi simt vibraţiile.

Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenţa,

Aşa cum un lac reflectă stelele strălucitoare;

Lacrimile mele îl dezvăluie,

Aşa cum picăturile strălucitoare de rouă

Dezvăluie taina unui trandafir veştejit.

Este un cântec ce s-a născut din contemplaţie

Şi adus la suprafaţă de către linişte,

Evitat de larmă,

Îmbrăţişat de adevăr,

Repetat de vise,

Înţeles de dragoste,

Ascuns de trezire

Şi cântat de sufleteste cântecul dragostei.

Ce Cain sau Esaul ar putea să-l cânte?

Este cu mult mai parfumat decât iasomia;

Ce voce l-ar putea înrobi?

Este pecetluit la inimă, ca taina unei fecioare;

Ce coardă l-ar putea face să vibreze?

Cine îndrăzneşte să uneasă urletul mării

Cu ciripitul unei privighetori?

Cine îndrăzneşte să asemuiască strigătele unei furtuni

Cu suspinul unui copil?

Cine îndrăzneşte să spună cu voce tare

Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?

Ce fiinţă omenească îndrăzneşte să cânte

Cântecul lui Dumnezeu?”