M-am dus pe drumul satului
din poartă-n poartă să cerşesc,
când, iată carul tău de aur răsărind
din depărtare-asemeni unui vis măreţ!
Şi mă-ntrebam: au cine-i acest Rege
al tuturor regilor?...
Speranţele-mi zburau întraripate
şi cugetam: de-acum zilele mele negre
s-au sfârşit, şi adăstam milostivirea
fără s-o cerşesc: belşug de bogăţii
împrăştiate jur-mprejur prin colb.
Carul s-a oprit lângă mine.
Privirea ţi-a căzut asupra mea
şi-ai coborât c-un zâmbet.
Simţeam că tot norocul vieţii mele
asupra-mi se revarsă, în sfârşit.
Apoi, deodată dreapta ţi-ai intins
şi-ai zis: "Ce ai să-mi dărui?"
Oh, ce fel de gest regesc mai e şi ăsta
mâna s-o-ntinzi şi palma s-o desfaci
pentru-a cerşi de la un cerşetor?...
M-am zăpăcit privind năuc,
şi-apoi, din traistă-am scos cu-ncetineală
cea mai măruntă boabă de porumb
şi-n dar ţi-am dat-o.
Dar cât de mare-a fost uimirea mea,
când, la sfârşitul zilei,
golindu-mi traista pe podea,
găsii cea mai măruntă boabă-acum de aur
în grămăjoara mea săracă!
Am plâns cu-amare lacrimi
şi mă mustram: de ce n-am avut eu inimă
să-ţi dărui tot ce-aveam?...
Rabindranath Tagore
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu